Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. Viețile paralele. Victor Torynopol și Ioan Cutova

Victor Torynopol (1922-1985)

(pseudonimul lui Victor Comei Florescu) se naște pe 24 decembrie 1922, la Lugoj. După încheierea studiilor liceale, se mută la București, unde absolvă în 1945 Școala Superioară de Cooperație și Facultatea de Litere și Filosofie, în 1950. Funcționar în anii ’40 la Institutul Național al Cooperației și la Banca Națională, Torynopol publică la Editura Forum volumul de poezii Cartea cu sânge, pâine și cocs (1945), într-un desant ce-i mai cuprinde pe Ion Frunzetti, Margareta Dorian, Ioan Cutova, Mihail Cosma, Ben Corlaciu, Ion Caraion. Predă la catedra de pedagogie şi socialism ştiinţific a Institutului de Studii Economice (1946-1953), este director de cabinet în Ministerul Cultelor (1948-1950), apoi consilier în Ministerul Afacerilor Externe (1950-1953), iar după 1953 ocupă vreme de aproape trei decenii funcții de demnitar comunist: atașat la Ambasada Coreei de Nord (1953-1955), în Elveția (1956-1959) și Franța (1961-1963), ambasador al României în Argentina, Uruguay și Chile (1968-1973), director în două rânduri la Direcția Presei (1963-1968 și 1973-1982). Poezia sa de după 1965 e cât se poate de conformistă, fie că e lirică sau reflexivă și metafizică: Viscolul și armonia (1967), Zbor prin subcuvinte (1974), Artere de taină (1979), Cânepa iubirii (1982), însă cartea sa cea mai cunoscută rămâne Franța în patru anotimpuri (1967, 1980), în care își adună notele și impresiile din perioada petrecută la începutul anilor ’60 la Paris. Moare pe 16 februarie 1985, la București.

Spectacol

În poligonul exercițiilor mortuare

oamenii coboară în cantități mari,

vânatul curge subțire prin cătare

și sângele e cald ca o monedă.

Veniți, spectacolul e gratuit,

programele se-mpart desculț pe stradă,

amoniacul se toarnă abundent în batiste

și beneficiile se încasează imediat.

La garderobă, comorile sunt în siguranță,

pe câmp, aerul condiționat.

Astăzi începe marea ofensivă

undeva pe front,

în edițiile speciale

și la ghișeele băncilor de scont.

Arlechinii sângerează în bandaje,

copiii se nasc în vagoane de marfă

pentru următoarea premieră.

Veniți,

nitroglicerina așteaptă la bariere,

poate mâine va trece Dumnezeu

într-un vagon de-a treia

spre ultimul spital de campanie.

din Cartea cu sânge, pâine și cocs (Forum, 1945)

Ioan Cutova (1919-1992)

se naște pe 13 iulie 1919 la Veria, în nordul Greciei, dintr-o familie de aromâni. Studiază în școli românești la Veria și Grevena, apoi familia emigrează în România în urma procesului de primire a aromânilor din Peninsula Balcanică, ce a durat cam între 1925 și 1935. Cutova termină liceul la Târgu Mureș, iar apoi se mută la București, unde va urma cursurile Facultății de Litere și Filosofie, absolvită în 1944. Câștigă în 1945 premiul Editurii Forum, iar cartea sa, Cerc vicios, este publicată deodată cu volumele tinerilor Frunzetti, Torynopol, Margareta Dorian, Cosma, Caraion și Corlaciu. În anul următor primeşte premiul „Ion Pillat” pentru poezie, din partea unui juriu prezidat de către Dinu Pillat. Se mută la Bistrița, unde va fi profesor de liceu, coleg, printre alții, cu alt scriitor de origine aromână cu un destin dramatic, Teohar Mihadaș, închis în 1948 pentru „activități împotriva regimului”. Pe lângă activitatea de traducător în limba sa natală a poeziei lui Eminescu – cea mai importantă apariție rămâne probabil transpunerea, în 1980, a „Luceafărul”-ui în limba aromână (Luțiafirlu, pri grailu armânescu di Ioan Cutova), a coordonat revista „Primii pași” a Liceului „Andrei Mureşanu” din Bistrița și a mai publicat un volum de poezii originale în armânește, cu o prefață de Hristu Cândroveanu (Fînarea al Diogen / Lampa lui Diogene), în 1985. A murit pe 19 mai 1992, la Bistrița.

Sanatoriu

300 de jucării zac

300 de păpuși.

Tinerețea e în fiecare mână care

se-ntinde spre moarte sau spre soare.

De sub cearceafuri albe ies tămăduiți

pitici cu guri de iască sau simple poze,

purtându-și grav și iremediabil

tâmplele scobite de nevroze.

Acum își ling bubele din priviri

regretând vreun solstițiu rătăcit. Aici

este o grădină tristă de-mpărați

care și-au mânjit plămânii cu urzici.

În salonul cu becuri tungsram

poetul a schițat ultimul dans.

Pe masă bogăția lui trecătoare:

câteva versuri și un roman de Anatole France.

Pe Dumnezeu îl găsești la ferești, pe noptiere,

cum schimbă bucuria în tăcere,

sau, tăcut, la marginea vreunui chip defunct,

banalizând viața în contrapunct.

Seara, când numai morții fredonează,

bolnavii se ascund în sângele lor

și visează desigur sburând din pat

spre un sanatoriu pur, eterizat.

Dar, domnule doctor,

aici nu-i nimeni bolnav.

Oamenii sunt lumini sau păcate

și toți pleacă tăcuți din vieață

așa cum s-ar duce la piață.

din Cerc vicios (Forum, 1945)