duminică, 14 ianuarie 2018

Poetul la 42 de ani


Anul trecut a marcat o revenire extraordinară: cel de-al patrulea volum de poezie al lui Dan Coman (dacă nu punem la socoteală și simpatica jucărie autoreferențială ghinga pe înțelesul tuturor, publicată sub pseudonim în 2013), Insectarul Coman. Trecuseră opt ani și ceva de la Dicționarul Mara, apărută în 2009 în colecția „Rotonda” de la Cartier, deodată cu Un anotimp în berceni și cu Monstrul fericit a lui Radu Vancu. Între timp, Coman a mai scris trei cărți de proză primite entuziast – ba chiar, cu Căsnicie, cred că scrisul lui s-a deschis către și l-a făcut cunoscut unui public mai larg decât cel (hiperminoritar & fanatic) ce devorează poezie contemporană. Insectarul Coman e deja altceva în raport cu poezia pe care D.C. o scria în deceniul trecut (nu-i vorbă, și Dicționarul Mara suna destul de diferit de Anul cârtiței galbene și de Ghinga), așa că Premiul „Cartea de poezie a anului” pe care-l va primi pe 15 ianuarie la Gala Tinerilor Scriitori de la București mi se pare cum nu se poate mai nimerit și mai meritat. Fără vorbe de prisos, recomand cartea asta și transcriu un poem din ea, în care Coman e parcă mai direct și mai confesiv decât oricând, oferind o variantă proprie la biografismul care a dominat poezia recentă, reușind să speculeze convingător criza vârstei de mijloc (rutina și deziluziile maturității care devastează corpul și omoară plăcerile), încât n-ar fi exclus să-l vedem pe Dan Coman, altădată cel mai hedonist dintre douămiiști, transformat într-un Epictet de Rebrișoara.


Dan Coman, Insectarul Coman,
Editura Charmides, 2017


ultima vară la bistritz

4.
Până la urmă mintea a fost mai puternică decât inima:
la capătul verii steagul ei apretat flutură deasupra, în vârf
(dar noi încă în tranșee, aruncând cu apă fierbinte și bolovani).

Strategia noastră a fost un eșec: încrederea nu vine de la inimă
iar bunătatea purtată pe ascuns, sub sacou, sperie
ca un cuțit cu două tăișuri (ce strategie?
rugăciunea înainte de somn? încrederea oarbă în vis?
așteptarea fără sfârșit?).

Întotdeauna mintea a fost mai puternică,
de data asta ne-a făcut praf.

20 de ani împreună și iată-ne ajunși aici (dar să nu afle
părinții, să-i protejăm pe copii).

Am rezistat tinereții, bolilor neașteptate, tristeții uscate din nord.
Cu seninătatea unor retardați am făcut față
corpurilor noastre disfuncționale,
vorbelor de neînțeles aruncate cu greu, dintr-o parte (și ochii închiși)
înspre celălalt,
sexului pe care n-am găsit niciodată că e cazul să ne bazăm.

Am făcut față Bistriței, căldurii și somnului de prânz,
dar n-am putut rezista propriei minți,
animalului fără blană educat în zadar,
neîncredereii crescute ani de zile cu cea mai mare grijă
și în cel mai mare secret,

singurătății deasupra căreia ne-am aplecat pe rând
și-n cele mai nepotrivite momente
ca deasupra unei grădini de ciment.

și acum ce rămâne?

o casă? copii? întoarcerea feței către Domnul?
durerea lovind întruna încheieturile până când o să strălucim?

n-o să rămână nimic.

întinde-ți mintea lângă mintea mea.
acum, la capătul verii, plăcerea va veni pentru ultima oară
și ne va lumina.

marți, 9 ianuarie 2018

„Exerciții de neclintire”


       La începutul săptămânii viitoare, de ziua lui Eminescu, va avea loc la Botoșani și la Ipotești o nouă ediție a Premiului Național de Poezie. Dacă Premiul „Opera Omnia” a ajuns la ediția a 27-a, Premiul pentru debut, care e decernat începând din 1999, a ajuns la ediția a 20-a. Una aniversară, așadar, ocazie cu care Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” (în grija căruia este acest premiu, considerat cam cel mai important pentru poeți debutanți) a pregătit o antologie în care ar fi trebuit să se regăsească cei 30 de autori care l-au câștigat între 1999 și 2017. În Exerciții de neclintire (Casa de Editură Max Blecher, 2017) nu sunt decât 29 dintre ei, însă de editarea ei s-au ocupat Ana Toma (care, cu ocazia asta, a creat o nouă instalație a cărei imagine se regăsește pe copertă), Ala Sainenco și Mihaela Anițului, așa încât cartea arată mai cumsecade decât antologia apărută după primii 11 ani la Editura Axa.
       În antologie sunt poeme de: Doru Mareș, Dan-Bogdan Hanu, T.O. Bobe, Liviu Georgescu, Răzvan Țupa, Cristian Pohrib, Dan Sociu, Teodor Dună, Dan Coman, Claudiu Komartin, Bogdan Perdivară, Oana Cătălina Ninu, Diana Geacăr, Andra Rotaru, Rita Chirian, Livia Roșca, Florin Partene, Svetlana Cârstean, Stoian G. Bogdan, Mihai Duțescu, Crista Bilciu, Andrei Dósa, Anatol Grosu, Ștefan Baghiu, Ștefan Ivas, Merlich Saia, Ionelia Cristea, Robert G. Elekes și Ciprian Popescu.
       E evident, cred, de ce am acceptat să publicăm această carte, a 75-a care iese, din toamna lui 2010 încoace, la Casa de Editură Max Blecher: „Opus Primum” a rămas un premiu onorant, în ciuda confuziilor regretabile și a polemicilor care au existat în ultimii ani în jurul premiului „Opera Omnia”. În plus, rămân atașat de ceea ce înseamnă el și ca autor, și ca editor – de vreme ce trei poeți care au debutat la Casa de Editură Max Blecher l-au primit, în 2013 (Anatol Grosu), 2015 (Ștefan Ivas), respectiv 2017 (Ciprian Popescu), iar anul ăsta Nicoleta Nap și Dan Dediu, pe care i-am publicat în 2017, sunt pe lista scurtă a nominalizaților.


Exerciții de neclintire.
Antologia poeților laureați ai Premiului Național
de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum (1999-2017),
Casa de Editură Max Blecher, 2017

luni, 8 ianuarie 2018

56000 de motive


Măcar pune și tu o poezie-acolo frate
arunci aşa nişte cuvinte
despre traumele părinților despre disfuncții și siguranțe arse
şi altu' o să le folosească ba o să și pună
de la el ceva despre crăpăturile tavanului
despre tutun și pileală și drogul cel bun („istoria
omenirii e o istorie a intoxicației” am declamat plin de mine
înainte să cad într-o rână la garderobă cu
țeasta fixată în palmă ca-ntr-o fotografie de epocă a
debilului jacques limousin)

eu acum nu sunt pe net cum poate credeți
ci neapărat în capul meu unde
caut bilete ieftine de avion
pentru că sunt neurastenic şi memoria-i mucegai şi risipă şi nu pot fi
bun pentru tine sau pentru oricare alta
fiindcă disimulez şi nu tac şi am peste 56000 de
motive recomandate de motoarele de căutare
să mă urc pe pereți şi să ronțăi varul
ăsta care e mama şi care m-a iubit
în doze terapeutice a avut grijă de mine m-a păzit
de huiduma din buzunarul ăluia pe care
nu-l pot minți așa că mai mult ca sigur o să-mi facă felul
într-una din nopțile astea banale
ca pielea întinsă a boşorogilor din nanterre

e poate ultimul anotimp în berceni și parcă văd că
totul se termină aici măi sorine
nu cu un bubuit ci cu leru-i ler

vineri, 5 ianuarie 2018

Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. Viețile paralele. Mihnea Gheorghiu și Radu Teculescu



Mihnea Gheorghiu (1919-2011)
născut la 5 mai 1919, Mihnea Gheorghiu crește la Craiova, unde tatăl său, anticarul Dumitru Gheorghiu, avea o dugheană de buchinist pe strada Madona Dudu. Studiază la Liceul „Frații Buzești”, apoi se mută în capitală, unde urmează cursurile Facultății de Litere și Filosofie (1937-1941). Publică poezie în reviste încă din 1937, fiind un frecvent colaborator al publicațiilor de stânga din București (în special „Cadran” și „Albatros”). Cu un discurs, s-a spus, de factură neoavangardistă, vădit influențat de Bogza, Mihnea Gheorghiu debutează cu poemul de dragoste Anna-Mad (Sigma, 1942), urmat de Ultimul peisaj al Orașului Cenușiu (Coresi, 1946). Poetul adoptă o postură angajată, este pletoric și declarativ, această formulă anunțând volumele proletcultiste de după 1949, precum Întâmplări din marea răscoală (1953). Doctor în Litere (1947), cu o teză (Modalitatea conformistă a dramei) publicată un an mai târziu, Mihnea Gheorghiu este din 1948 profesor și șef de catedră la Universitatea din București, apoi la IATC, fondator și primul redactor-șef al revistei „Secolul 20” și ocupă fără întrerupere importante funcții în cultură (președinte al Academiei de Științe Sociale și Politice și al Uniunii Cineaștilor). Semnează două romane și numeroase volume de dramaturgie, teatrologie și eseistică și își reia poezia de tinerețe în antologia Ultimul peisaj (1974), în anul în care devine membru corespondent al Academiei Române. Cunoscut îndeosebi ca scenarist a numeroase filme cu subiecte istorice („Tudor”, „Cantemir”, „Tănase Scatiu”, „Burebista”), pentru care este copleșit cu premii și distincții. Se stinge din viață pe 11 decembrie 2011.


Ultimul peisaj al Orașului Cenușiu
(fragment)

În toamna aceasta simt încă în gâtlej
gustul sălciu, de cocă, al dinamitei,
aud încă, în piept,
ca niște alice de ghiață
rumoarea primejdioasă a bulevardelor
la ora când apar edițiile speciale în
toate capitalele lumii.

Tu erai atunci
singură, într-un oraș ploios,
– cu transatlantice pe dreapta și pe stânga, –
un oraș industrial
în care coșurile sunt și ele
o ploaie torențială.
Te invit, mi-ai spus, la plimbare,
– ca dansatorul înalt de la Sidoli, –
te invit pe sârmele ploilor.
Și-n tot orașul străluceau
afișele circului.
Te invit în orașul acesta străin,
orașul care ucide cu premeditare, întâi păsările.

Un arbore, ca o trompetă
ne așteaptă pe marginea serii, un arbore de sugativă,
care operează cu mănuși,
ca o caracatiță.
Purtăm în nări o respirație de vată
și pe ochi, ca un stindard,
voaleta de alge.

„Când sângele înfășurat bine împrejurul gâtului
când ne vom începe călătoria languroasă
pe sub temeliile caselor
pe sub ape,
vom fi doi turiști obișnuiți
veniți să contemple peisajul...”

În odăile tale erau oglinzile acoperite
ale poeziei rare
– eu înnotam prin ele cu
buzunarele doldora de publicații interzise –
în vreme ce
ferestrele tale absorbeau orașul.

În zilele acelea trecea la ore fixe
aviatorul Record, cu picioarele sfărâmate,
și săptămânile, pe sub ferestre, ca un fluviu.
Părul tău, câteodată, părul roșu,
pleca și el
să pavoazeze străzile, la marile întruniri
populare.

În odăile tale cobora atunci
zgomotul care-mi străbătea inima ca un fulger
și umbra rea,
ca o țestoasă, cu mersul grav,

umbra funerară care-ți mănâncă ochii,
ca o mască de gaze.

Iubeai atunci obiceiul căprioarelor
de a muri fără publicitate.

„Iată, noi suntem două corăbii îmbătate,
și putem foarte bine să fim două sicrie;
iată, trimit să te buzunărească poetic
degetele lungi ale plopilor
care mângâie noaptea...”

Și-mi arătai de acolo apele cenușii
care traversau orașul
– înfășurând picioarele podurilor,
cu niște șaluri grele.
Și-mi arătai, de acolo, pădurile umede,
oferindu-mi o cutie de chibrituri,
pentru un mare incendiu.

Ai aruncat în aer literatura, ți-am răspuns,
mă înspăimânt întâlnindu-i ruinele pe străzi,
în tramvaie,
rochiile tale de mărgele întunecă încă amfiteatrele.


din Ultimul peisaj al Orașului Cenușiu (Coresi, 1946)



Radu Teculescu (1924-1953)
este urmașul unei familii de intelectuali care i-a dat pe episcopul Justinian Teculescu (1865-1932), pe cărturarul Horia Teculescu (1897-1942) și pe Bujor Teculescu (1902-1973), personalități cu un rol important în istoria de început a României Mari. Radu, fiul cel mic al lui Horia Teculescu, se naște pe 2 iulie 1924 la Alba-Iulia, dar curând familia se mută la Sighişoara. După absolvirea liceului „Principele Nicolae”, Radu Teculescu pleacă la Bucureşti, unde se înscrie la Facultatea de Drept. Face parte din grupul ce pune bazele, pe la mijlocul anilor ’40, la redacția ziarului „Fapta” (condus de Mircea Damian), a unui grup literar din care mai fac parte Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru sau Ben Corlaciu, precum și scriitori din „Cercul de la Sibiu” (Radu Stanca, Negoițescu și Doinaș). Publică poezii în „Revista tineretului”, în „Universul literar”, în „Caietul de poezie”, supliment al „Revistei Fundaţiilor Regale” și în „Revista Fundațiilor Regale”. Bolnav de plămâni, la fel ca tatăl său, renunță după doi ani de studii să-și mai susțină examenele. Traducător al lui Maiakovski și Cehov, este închis pentru scurtă vreme din motive politice. La sfârșitul lui 1945 îi apare un volum de poezie la editura bucureșteană Pro-Pace, al cărui titlu, Sixto Escobar, poartă numele unui tânăr boxer puerto-rican, campion mondial la categoria cocoș cândva, în anii ’30 (niciodată doborât la podea, ci doar învins la puncte…). Se stabilește la Brașov, unde devine jurnalist angajat în slujba noii puteri politice comuniste și contractează cu Editura pentru Literatură şi Artă volumul de versuri Baricadele vieţii, care nu va apărea niciodată. Moare la 27 ianuarie 1953 la Spitalul Mârzescu din Brașov și este înmormântat la cimitirul Groaveri. 



Poză de veac


Creștem pe lângă mașini cu miros de ulei
Și ne cultivăm sufletu-n sere bolnave;
În lexicoane și cifre găsim vieții temei
Și-abordăm în oglindă pozele cele mai grave.

Ne-amăgim în iubiri trăite-n odăi
Cu storuri lăsate, departe de freamăt de brazi,
Departe de murmurul apei răsfrânt peste văi
Și credem că totul începe, sfârșește cu azi.

Cântecul păsării-acum îl repetă claxoane
Și-amurgu-i banal pentru ochii noștri stilați;
Nu știm frământările noastre cât sunt de vane
Sau că la socotelile veacului n-om fi întrebați.

Câteodată ne cheamă ceva. Înseamnă plecare.
Și-atuncea, în seri, deschidem atlase; și-aflăm
Cât suntem de mici pentru-o hartă. Ne-ntristăm
Și le-nchidem cu teamă, ca pe-o-ntristare.

Despre Sixto Escobar nu știm mai nimic,
Că doarme lângă inima oceanelor noi...
Veac putred, iată, de-acum mă ridic
Să șterg vălul lumii de priviri și noroi!...


din Sixto Escobar (Pro-Pace, 1945)

marți, 2 ianuarie 2018

Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. Viețile paralele. Victor Torynopol și Ioan Cutova



Victor Torynopol (1922-1985)
(pseudonimul lui Victor Comei Florescu) se naște pe 24 decembrie 1922, la Lugoj. După încheierea studiilor liceale, se mută la București, unde absolvă în 1945 Școala Superioară de Cooperație și Facultatea de Litere și Filosofie, în 1950. Funcționar în anii ’40 la Institutul Național al Cooperației și la Banca Națională, Torynopol publică la Editura Forum volumul de poezii Cartea cu sânge, pâine și cocs (1945), într-un desant ce-i mai cuprinde pe Ion Frunzetti, Margareta Dorian, Ioan Cutova, Mihail Cosma, Ben Corlaciu, Ion Caraion. Predă la catedra de pedagogie şi socialism ştiinţific a Institutului de Studii Economice (1946-1953), este director de cabinet în Ministerul Cultelor (1948-1950), apoi consilier în Ministerul Afacerilor Externe (1950-1953), iar după 1953 ocupă vreme de aproape trei decenii funcții de demnitar comunist: atașat la Ambasada Coreei de Nord (1953-1955), în Elveția (1956-1959) și Franța (1961-1963), ambasador al României în Argentina, Uruguay și Chile (1968-1973), director în două rânduri la Direcția Presei (1963-1968 și 1973-1982). Poezia sa de după 1965 e cât se poate de conformistă, fie că e lirică sau reflexivă și metafizică: Viscolul și armonia (1967), Zbor prin subcuvinte (1974), Artere de taină (1979), Cânepa iubirii (1982), însă cartea sa cea mai cunoscută rămâne Franța în patru anotimpuri (1967, 1980), în care își adună notele și impresiile din perioada petrecută la începutul anilor ’60 la Paris. Moare pe 16 februarie 1985, la București.



Spectacol


În poligonul exercițiilor mortuare
oamenii coboară în cantități mari,
vânatul curge subțire prin cătare
și sângele e cald ca o monedă.

Veniți, spectacolul e gratuit,
programele se-mpart desculț pe stradă,
amoniacul se toarnă abundent în batiste
și beneficiile se încasează imediat.
La garderobă, comorile sunt în siguranță,
pe câmp, aerul condiționat.

Astăzi începe marea ofensivă
undeva pe front,
în edițiile speciale
și la ghișeele băncilor de scont.
Arlechinii sângerează în bandaje,
copiii se nasc în vagoane de marfă
pentru următoarea premieră.

Veniți,
nitroglicerina așteaptă la bariere,
poate mâine va trece Dumnezeu
într-un vagon de-a treia
spre ultimul spital de campanie.


din Cartea cu sânge, pâine și cocs (Forum, 1945)



Ioan Cutova (1919-1992)
se naște pe 13 iulie 1919 la Veria, în nordul Greciei, dintr-o familie de aromâni. Studiază în școli românești la Veria și Grevena, apoi familia emigrează în România în urma procesului de primire a aromânilor din Peninsula Balcanică, ce a durat cam între 1925 și 1935. Cutova termină liceul la Târgu Mureș, iar apoi se mută la București, unde va urma cursurile Facultății de Litere și Filosofie, absolvită în 1944. Câștigă în 1945 premiul Editurii Forum, iar cartea sa, Cerc vicios, este publicată deodată cu volumele tinerilor Frunzetti, Torynopol, Margareta Dorian, Cosma, Caraion și Corlaciu. În anul următor primeşte premiul „Ion Pillat” pentru poezie, din partea unui juriu prezidat de către Dinu Pillat. Se mută la Bistrița, unde va fi profesor de liceu, coleg, printre alții, cu alt scriitor de origine aromână cu un destin dramatic, Teohar Mihadaș, închis în 1948 pentru „activități împotriva regimului”. Pe lângă activitatea de traducător în limba sa natală a poeziei lui Eminescu – cea mai importantă apariție rămâne probabil transpunerea, în 1980, a „Luceafărul”-ui în limba aromână (Luțiafirlu, pri grailu armânescu di Ioan Cutova), a coordonat revista „Primii pași” a Liceului „Andrei Mureşanu” din Bistrița și a mai publicat un volum de poezii originale în armânește, cu o prefață de Hristu Cândroveanu (Fînarea al Diogen / Lampa lui Diogene), în 1985. A murit pe 19 mai 1992, la Bistrița.



Sanatoriu


300 de jucării zac
300 de păpuși.
Tinerețea e în fiecare mână care
se-ntinde spre moarte sau spre soare.

De sub cearceafuri albe ies tămăduiți
pitici cu guri de iască sau simple poze,
purtându-și grav și iremediabil
tâmplele scobite de nevroze.

Acum își ling bubele din priviri
regretând vreun solstițiu rătăcit. Aici
este o grădină tristă de-mpărați
care și-au mânjit plămânii cu urzici.

În salonul cu becuri tungsram
poetul a schițat ultimul dans.
Pe masă bogăția lui trecătoare:
câteva versuri și un roman de Anatole France.

Pe Dumnezeu îl găsești la ferești, pe noptiere,
cum schimbă bucuria în tăcere,
sau, tăcut, la marginea vreunui chip defunct,
banalizând viața în contrapunct.

Seara, când numai morții fredonează,
bolnavii se ascund în sângele lor
și visează desigur sburând din pat
spre un sanatoriu pur, eterizat.

Dar, domnule doctor,
aici nu-i nimeni bolnav.
Oamenii sunt lumini sau păcate
și toți pleacă tăcuți din vieață
așa cum s-ar duce la piață.


din Cerc vicios (Forum, 1945)

joi, 28 decembrie 2017

Poezia în 2017. O descriere sumară


       Un an bun pentru poezie, cu toate lamentațiile unora, cu incredibila miopie a altora (provenită din comoditate și/sau din resentiment, ca în cazul unui Mircea Mihăieș), 2017 a arătat varietatea de poetici, de orientări și de personalități din literatura română actuală. Poeți din toate generațiile au scos volume noi, de la Constantin Abăluță (căruia Editura Charmides i-a publicat trăiesc în fața dumneavoastră, iar o nouă carte, mai sincer ca himalaya. poeme politice, îi va apărea anul viitor la Casa de Editură Max Blecher, cu puțin înainte să împlinească 80 de ani) la câțiva debutanți cu discursuri deja clar personalizate și foarte diferiți între ei: Cristina Stancu (teritorii), Simona Nastac (Culoarea deprimantă a mierii), Dan Dediu (4,5 litri de sânge, miliardar), Nicoleta Nap (ușor desincronizat, aproape imperceptibil), Bogdan Tiutiu (sundial), Ligia Keșișian (Mici cutremure) sau Iulian Leonard (Stau jos și tac), ale căror cărți au apărut la Tracus Arte, Max Blecher, Fractalia, Charmides și CDPL.
       Dintre poeții care au debutat la începutul anilor 2000, Ștefan Manasia (la 40 de ani, Gustul cireșelor e a șasea sa carte, și a patra publicată de Charmides), Dan Coman (Insectarul Coman, Charmides, o revenire extraordinară după opt ani în care a publicat proză), Teodor Dună (kirilă, apărută la Tracus Arte), Elena Vlădăreanu (Bani. Muncă. Timp liber, ieșită în colecția „Vorpal” de la Nemira), Vlad Moldovan (tot Charmides a scos și mult lăudata Glitch), Ana Dragu (Borderline, Charmides) și Diana Geacăr (Dar noi suntem oameni obișnuiți, de la Cartea Românească) sunt în pole-position.
       Dintre așa-numiții „post-douămiiști”, Vlad Drăgoi își continuă parcursul plin de surprize de după Metode, venind cu o carte inclasificabilă, Sergio Leone (Charmides). A patra carte a lui Andrei Dósa, adevăratul băiat de aur, volumul prin care discursul lui Mihók Tamás pare în sfârșit limpezit și ascendent (cuticular), cea de-a doua carte, așteptată cu mare interes, a Teodorei Coman (foloase necuvenite), volumul prin care Marius-Iulian Stancu obligă la o reconsiderare după două plachete prea puțin remarcate/comentate (Pe tine te cântă menajerele) și prima carte de poezie a lui Ovidiu Komlod (noapte-lumină) au apărut la Casa de Editură Max Blecher. Cărți care s-au adăugat titlurilor semnate de 90-iștii Radu Andriescu (Gerul dintre ei) și Sorin Catarig (În răstimpul dintre două plecări).
       De asemenea, cartea unuia dintre cei mai valabili poeți debutați după 1990, Nicolae Coande, intitulată Plagiator. 1962, a apărut la Editura Măiastra, unde poetului craiovean i-au mai apărut în ultimii șapte ani un volum și două antologii. Tot în Craiova, Silviu Gongonea a publicat la Editura Aius, după o pauză de opt ani, volumul A doua natură.
       La Nemira (în aceeași colecție coordonată de exigenta Svetlana Cârstean) au scos a doua carte Cosmina Moroșan (Beatitudine. Eseu politic) și Sebastian Sifft (DADI, după o absență de treisprezece ani). Al doilea volum al lui Florentin Popa, Efrafa, a apărut la Charmides după ce în urmă cu patru ani câștigase cu Trips, heroes & love songs concursul de debut al Casei de Editură Max Blecher. Tot la Charmides au ieșit volume noi de Moni Stănilă (O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni), Alexandru Vakulovski (Priveliști) și Dumitru Crudu (Cinci poeme din Rotterdam). Iar CDPL a scos a doua carte a lui Octavian Perpelea, Noaptea Sfântului Alcoolomeu (Antologie de haikuuri).
       Fractalia a scos cărți noi, în general conceptuale sau experimentale (aceasta fiind direcția predilectă a editurii), semnate de Bogdan Lipcanu (Wishing Light), Sebastian Big (Eul îmbunătățit, o soluție?), Olga Ștefan (Charles Dickens) și Andrei Zbîrnea (Turneul celor cinci națiuni).
       La Tracus Arte, ceva mai puțin activă pe zona de poezie nouă decât în anii trecuți, au apărut un volum postum al lui Ion Stratan, La umbra Greciei în floare, a șaptea piesă dintr-o construcție începută acum 48 de ani de către Sorin Mărculescu (Atât. Carte singură, VII), al cincisprezecelea volum (fără să socotim antologiile publicate din 2005 încoace) al lui Liviu Ioan Stoiciu (Efecte 2.0), precum și a doua carte a lui Yigru Zeltil, ulei de palmier. Singurul titlu menționabil scos de Polirom este Ascuns în transparență a lui Robert Șerban (carte-obiect realizată împreună cu artistul Pavel Vereș).
       Iulia Modiga a revenit la Cartea Românească, după debutul de acum doi ani, cu Incendii. La Paralela 45 au ieșit un nou volum de poezie al lui Octavian Soviany, E noapte în arhipelag, și a treia carte a Danielei Luca, Intermezzo, după un deceniu de tăcere. Editura Școala Ardeleană din Cluj a scos, în coeditare cu Casa de Editură Max Blecher, cartea unui poet 80-ist încă prea puțin cunoscut, Dumitru Păcuraru (Punctul de inversare a memoriei).
       Colecțiile de antologii și/sau opere complete de la Cartea Românească (Liviu Ioan Stoiciu, Romulus Bucur, Matei Vișniec, Magda Cârneci și Ioan Es. Pop) și Cartier (A.E. Baconsky, Nichita Stănescu, Petre Stoica, Emil Brumaru) întregesc peisajul unui an în care s-a publicat mult mai multă poezie decât ce am ales eu să consemnez aici. Numai să ai timp, ochi și dorința de a (mai) citi.

luni, 25 decembrie 2017

Două cronici la „Maeștrii unei arte muribunde”


Au apărut, pe final de an, primele două cronici la Maeștrii unei arte muribunde (Cartier, 2017): Rita Chirian a scris despre carte în „Vatra”, iar Lucia Țurcanu în „Revista literară” de la Chișinău.


          Spirala neputinței de a ieși din poezie

         Claudiu Komartin este cel mai activ poet douămiist; câteva dintre cele mai însemnate întâmplări literare – predilect poetice – care se petrec de ani buni pe scena noastră literară îl au ca inițiator și ferment, fie că vorbim despre mica & elitista Casă de editură Max Blecher, fie că amintim despre Institutul Blecher (numit, cam prea minimalist, „club de lectură”) sau despre Poesis International, apreciată drept cea mai unitară, sub aspect valoric, și cea mai „occidentală” revistă de poezie de prin părțile noastre. Privit din orice unghi biografic, Claudiu Komartin este, cu siguranță, omul-orchestră, capabil să se așeze, asumat, „până la sânge”, într-o funcție care miroase a vetustețe și utopie – dacă nu chiar dezonorantă în ordinea pragmaticilor: este un involuntar maestru al poeziei muribunde. Dacă este vorba despre o ciudată formă de franciscanism exersat asupra mezinei sluțite din familia literaturii de astăzi, poezia, sau, dimpotrivă, despre o gravitație care-l leagă indisolubil de marginalitate nu se poate spune cu certitudine, dar sigur este că, fără a ne feri de cuvinte mari, Komartin este poetul care face pentru poezia românească – de azi și de ieri – și pentru cei câțiva câini romantici alienați de poezie cât de mult se poate face aici și acum.
De altfel, Al. Cistelecan formula, vaticinar-lucid, cu ani buni în urmă o sentință care lega numele lui Komartin de „viitorul” poeziei noastre. Nu avea de unde să știe, atunci, importanța pe care o vor căpăta microinstituțiile culturale puse în mișcare de Komartin și nici consecvența cu care va lucra, mai cu seamă în anii din urmă, la reinventarea alchimică a propriei formule poetice (căci fiecare dintre volumele lui Komartin – deși au suportat rând pe rând acuze de manierizare și autopastișă – este produs în laborator diferit, atât ca instrumentar, cât și ca mijloace retorice; firul roșu care fixează însă traseul prin labirint este o vocație de periferic mixată pe sfâșierea de vox clamantis in deserto). Stigma ex-centricității, în ciuda unui halou de notorietate, l-a urmărit încă de la început pe Komartin, atunci când, în aerul încărcat electric de tensiunile fracturiste, debuta, în 2003, cu Păpușarul și alte insomnii, culegere decadentă și clepusculară, marcată de torsiuni care, fără să le fie străine congenerilor, apăreau la el în dantelării vizionare care trebuie să le fi mirosit tare anacronic tranzitivilor de violentare mizerabilistă.
Discursul se limpezește mai apoi, scutură din hlamida damnatului de sorginte romantică și provoacă, din ce în ce mai mult, concretul, sordidul cotidianității, „domesticitatea” pulverulentă – fără a îmblânzi însă animalul convulsiv al viziunii. Așa se prezintă Circul domestic (2005) sau Un anotimp în Berceni (2009). Adevărata mutație se produce însă începând cu volumul Cobalt (2013), cu Dezmembrați (2015) – volum de heteronim, publicat sub numele Adriana Carrasco – și cu textele de underground sau inedite colate în Maeștrii unei arte muribunde (Ed. Cartier, 2017). Titlul din urmă, grație căruia, dacă ne asumăm parcursul unui explorator de amonte, poate fi urmărită spirala acumulărilor din ultimii șapte ani (inițiatici), adună textele reprezentative pentru poetul matur, cu voce distinctă, capabilă să rostească – fără cusur, deci armonic – un ambitus de stridențe, bemoluri și poncife de aparentă inactualitate care ar descalifica orice alt poet. În cazul lui Komartin, reacția scontată se produce însă; și ceea ce ar avea potențial de scandal în mainstream devine nu doar acceptabil, ci sursă de poeticitate. Cum altfel ar putea fi tratate aproape gratuitele asprimi de limbaj sau recurențele semantice sau extinsele serii sinonimice decât ca licențe de artist pentru care tușa groasă ori hiperexplicitatea sunt mișcări de drift stilistic controlat? Și, deloc întâmplător, dacă este să comparăm textele din primele volume cu ineditele din Maeștrii..., o să observăm că cele din urmă și-au lărgit deja amplitudinea, vin din prea-plin, nu din fulguranță, sunt discursive ori actoricești, extinse monoloage de revoltat & acuzator, violente pledoarii ori vituperări de profet-bufon. Poemele, mai cu seamă cele din Douăsprezece secunde până la dispariția luminii, sunt demonologii sau exerciții suicidare, false dialoguri în care eurile își dispută primatul într-o ierarhie de dezagregări, își clamează deriva și, ca probă a inadecvării, și-o cultivă cu poftă autodistructivă; în aceste stranii teritorii ale dezafectării, tras de sfori de prezențe fascinatorii și distorsionante (de pildă, un profesor demonic), subiectul poetic desfășoară scenariile înfricoșate ale unei contrainițieri. Dezarticulată, ruptă, sfărâmată, destructurată, in-coerentă este această făptură ridicol întocmită, nepregătită pentru ritmul nazist al luminii ori pentru cartoanele stridente și friabile realității. În acest registru al obsesionalului și al terifianței, eul cochetează cu cele mai „utile obiecte în cariera pe care vreți/ s-o urmați – fularul, ciobul, gazul, blisterul, lama etc.”, instrumentele (interzise ale) autosuprimării.
Chemările de dispariție, compulsiile fărâmițării, zvâcnetul incontrolabil al unui trup neascultător și al unui creier imploziv sunt laitmotivele acestor narațiuni de apocaliptice ori desprinderi de gravitație și abrutizări: „dar sunt tot mai puține motive să te apuci/ de obișnuitele angrenaje, de aceleași/ construcții înșelătoare/ și mai e teroarea epidermei/ și paranoia/ și durerea nu caută transcendența,/ și mă indispune ceea ce vine din vieți/ pe care nu mi le pot aminti – nu am nici măcar de unde/ să știu dacă au existat – poate/ o licărire, o intuiție din altă eră – și-apoi/ din nou întuneric,/ întuneric deplin” (Sâmbure). Fără îndoială că toate adstraturile tenebroase sau aglutinările de isterii și nevroze țin de o practică a expresionismului în care urletul nu pierde niciun moment din intensitate; e un strigăt care înfierează spuzeala mediocră, inconsistența, nonsensul, devitalizarea, ușurătatea, violul, lumina murdară, infecția.
Totuși, relaționarea cu această realitate nu se poate face decât în logica rictusului, a sarcasmului, a loviturilor ritmice de bici, a autopersiflării, grație căreia jigodia poate fi temporar îngenunchiată: „Mă gândesc la Viorica și la următoarea postare pe/ facebook – nu, nu va fi un text social, angajat,/ nici o glumiță de marginea tevaturii/ politice din ultima vreme – poate o frază-două prin care să-i/ mai împung pe năprasnicii scriitori de statusuri/ ai generației viitoare. Pe băieții puri și duri care/ luminează înfumurați cu un neon deasupra capului/ pe care ei nu văd că e scris TERMINATIO MEMORIÆ –/ treaba lor, eu oricum iluzii nu mai îmi fac.” (Crampa și cearcănul). Oricum, dezastrul este deplin, în ciuda trusei de asigurări și găunoase solidarizări prefirate de guri străine: „Orice ar fi, nu ai niciun motiv să te temi.” (Oscioare) sau „să nu fie nevoie/ să spun banalitățile crase prin care/ oamenii își oferă asigurări că se ascultă” (Crampa și cearcănul), căci râsul – ca orice formă de ieșire din infern, fie ea chiar sursă de noi cercuri halucinatorii – este întotdeauna în „camera cealaltă”, ascuns.
Malign, universul pe care îl în-scenează Claudiu Komartin nu are ieșiri de urgență, nici chiar atunci când schițează existus-uri de aparentă facilitate, menite să coboare tensiunea poetică la un nivel mai ușor de metabolizat; nici liniile trasate înspre realitatea imediată, recognoscibilă biografic, onomastic, toponimic sau evenimențial, nu desfac continentele înghesuite ale acestei lumi aflate sub blestemul implacabil al autodistrugerii, ca în atipica artă poetică 30 plus – și unul dintre cele mai puternice texte ale Maeștri-lor: „Ulcerul mă trezește în pumni. Am/ fața umflată și gâtul uscat ca țeava unui tanc Sherman./ (...)/ Cât de penibile sunt acum comparațiile/ pe care le-aș putea face între moarte/ și orice altceva./ Cât de prostesc să scriu despre glonțul/ care mi-a trecut de două ori prin dreptul urechii/ sau să mai bag în seamă ghionturile pe care și le împart/ pe 28 de canale câteva cadavre politice./ Un mort e un mort e un mort e un mort./ (...)/ În legătură cu scrisul,/ am încercat doar să-nțeleg cum a fost posibil./ Am scris despre ce am văzut: despre iubire futută/ despre nebunie/ și moarte în floarea vârstei./ (...)/ Ce importanță are că am scris câteva poeme frumoase,/ și pentru cine?/ Ce importanță are că savanții ruși încearcă/ să ofere un model matematic al cancerului?/ Tot acolo ajungem./ Generația mea nu mai e generația mea, dacă o fi fost vreodată./ Nicio hârjoană, nicio jerbă de artificii, niciun spectacol/ să mă țină cu sufletul la gură.” Anhedonie, sastiseală și ochi dedat la repugnanțe, metehne ale unei generații paradoxale („o pace încheiată cu atâta ură-n ochi”), sunt articulate în „coregrafii ireproșabile”, într-un „balet mecanic”, în chip de „schimonoseală respingătoare”, doar „trandafirul exorbitant se va transforma/ în cele din urmă într-o scobitoare sordidă”. Trezirea din coșmar este inițiere, cu forțe înnoite, a unui alt coșmar, fie social, fie politic, fie intim, fie ontologic. Hipersenzitiv, eul poemelor lui Komartin este paranoizat, ultragiat, torturat, inervat de toate alertele realului, prins într-un labirint de congestii, în care „Mașina (...) verifică atenția/ și sensibilitatea”, până la capăt, până când „nu voi mai putea convinge/ Mașina că nu sunt un Robot”, până când se va fi trezit „singur ca Hibernatus/ într-o lume necunoscută, ostilă și lipsită de antiviruși”. Mereu în stare de provizorat, întovărășit de amenințarea inconsistenței și a prăbușirii iminente, în zgomotul și furia unui sfârșit continuu, damnatul komartinian visează „să vină odată ceva să întrerupă să intre cât de adânc/ până te destrami de plăcere până ce sunetele/ care te-au făcut să o iei razna se transformă într-o/ muzică pentru speriații care totuși trăiesc/ pe bază de triciclice și autosugestie” (Ilustrată din Schlachthausgasse), corelativ în negativ al sentenței „Și când vom ști ce e de făcut,/ nu va mai fi nimic de făcut”.
Dacă Douăsprezece secunde până la dispariția luminii explorează subteranele unei individualități nevrotice, Dezmembrați și Cobalt – volumele reluate în Poeme-le alese – sunt, judecate laolaltă, alegorii mai curând politico-sociale, în care se tratează, în spiritul unei evanghelii negre, alienarea, ieșirea din țâțâni a lumii, condiționările modernității care transformă ineluctabil omul în mașinărie, care-l instrumentalizează și-l tranzacționează programatic și aseptic, la capătul unei cosmice, infinite linii de producție: „Celor săraci cu duhul nu li se va arăta nimic// Cei ce-au jelit vor jeli până le vor seca inimile// Cei blânzi nu vor moșteni mare lucru, fiindcă/ pe toată întinderea lui, pământul va fi otrăvit// Cei însetați de dreptate vor vedea nedreptatea/ batjocorindu-le osul, împuțindu-le glandele// Cei milostivi vor ști că-n nici una din lumi/ nu le e dat să aibă parte de îndurare// Cei curați își vor miji ochii să vadă o umbră trecând/ pe zidul la care se vor ruga în zadar// Cei ce aduc pacea vor mesteca cenușă, se vor numi/ fiii nimănui// Cei persecutați nu vor găsi loc sub soare/ pentru odihnă și împăcare,// Și nici măcar soarele nu va mai fi zărit decât o dată la câțiva ani// Și plata din ceruri nu va veni, pentru că cerul va fi de piatră/ și va scuipa tot timpul// cobalt peste cei de pe urmă.”
Maeștrii unei arte muribunde are, așadar, forța unei lovituri profesioniste, care paralizează și asfixiază deopotrivă. Departe de a alcătui lirică mângâietoare, textele de aici arată, poate și sub presiunea cantitativă, un poet de neverosimile convulsii, de acute și de splendide viziuni apocaliptice, cel mai puternic și coerent regizor de scenarii negre al generației sale și, pe cât se pare, singularizat deja chiar la scara întregii literaturi de la noi.

Rita Chirian


           „În spaimă ca într-o placentă mare...”

Primul poem – sâmbure – din antologia lui Claudiu Komartin Maeștrii unei arte muribunde (apărută la Editura Cartier în 2017 în seria Cartier de colecție) lovește în plex (preiau această expresie din unul dintre interviurile Norei Iuga: „Scriitorul trebuie să fie original, să te lovească în plex atunci când îl citești”) – este bulversant prin subiectul pe care îl relevă – sinuciderea –, uimește prin austeritatea imagistică și directețea mesajului, dând tonul întregii cărți: „și acum, copii,/ pentru proba următoare vom analiza cele mai/ utile obiecte în cariera pe care vreți/ s-o urmați – fularul, ciobul, gazul, blisterul, lama etc./ și mai ales nu uitați: tot ce vedeți în jur – nu pune/ mâna, tinere, doar v-am spus ce ușor/ poți să distrugi o imagine la care am muncit… cât am/ muncit, dragi cursanți, un semestru întreg? – iată, un întreg/ semestru ne-am scos creierii pentru a putea scrie/ versurile acestea: ce macină în cap rămâne în cap/ ca un hamburger cu dinți strivit între ușile de la metrou –,/ așa încât trebuie să înțelegeți: totul aici este atât/ de cald și de familiar numai fiindcă nu are cum să dureze”. Dacă în primele volume – Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009) – prevala interesul pentru exercițiul stilistic și faptul de cultură, în poemele scrise în ultimii patru-cinci ani atenția lui Claudiu Komartin este redirecționată dinspre livresc către existențial (iar antologia la care mă refer este grăitoare, însuși autorul sugerând de fapt, prin selecția pe care o face, că  poezia sa a intrat într-o altă fază: sunt incluse un grupaj inedit – douăsprezece secunde până la dispariția luminii (august 2013 – iunie 2017) –, poeme din Dezmembrați (carte apărută în 2015 și „prezentată ca o traducere a unicului volum semnat de poeta mexicană Adriana Carrasco”) și din Cobalt (scris după sinuciderea poeților Constantin Virgil Bănescu și George Vasilievici și publicat în 2013). În textele cu caracter de artă poetică se pune accent pe dorința de rupere cu viața, provocată de sentimentul lipsei „de temei ontologic” (cum observa Doris Mironescu într-o cronică la Cobalt), ca în – testamentul? – de la etajul nouă nu mai e nimic de văzut: „că poezia consolatoare, că singurele/ noastre salvări, că anxietățile mele își vor găsi/ un liman. prostii./ doar un cazan ruginit, un spațiu convulsiv/ în care fierbe la foc mic toată/ osânza în care m-am lăfăit ca o șopârlă/ borțoasă. ca un roboțel oblu/ hotărât să se extragă din utilaj înainte de a/ afla ce grozăvii mai urmează./ să-mpiedic toate chestiile gogonate pe care va urma/ să le spun./ pentru că se-ntețește și se-ntețește./ așa că mă decupez din fotografii, golesc/ ce se mai poate goli”.
Folosind, de cele mai multe ori, un limbaj minimalist, Claudiu Komartin pune în centrul poemelor sale un eu marcat de angoasa existențială, urmărit de gândul sinuciderii și profund dezamăgit în capacitatea terapeutică a actului poetic. Trăirile sunt prezentate la modul cel mai intens, sentimentele sunt exacerbate până la distorsionare, iar imaginile care rezultă sunt de un naturalism contrariant, pline de nerv: „să te învăț în sfârșit tot ce știu, la lumina brichetei, cu buzele plesnite ca după o lovitură neașteptată, clefăind cearcănele unui azil de bătrâni” (ultimul dumicat); „Creierul meu dă cu mine de toţi pereţii” (Încercăm să convingem nebunia); „Celui ce vrea să-și facă țăndări capul,/ îi las capul meu// și mă duc” (Gata cu strategiile); „…să ne zburăm creierii hohotind// hohotind al naibii, ca după o treabă bine făcută” (Toamna vine și fără noi). Alteori însă e surprins suspansul de până la…, ca în douăsprezece versuri pentru îndreptarea fricii,/ douăsprezece secunde până la dispariția luminii, unde ideea de sinucidere este raportată, volens nolens, și la faptul de cultură, prin introducerea imaginii podului – că o fi Podul Mirabeau, că o fi Washington Avenue Bridge, nu mai contează, cert este că eul are conștiința apartenenței la tagma poeților.
Antologia lui Claudiu Komartin se construiește ca o carte a revoltei ontologice și sociale. În Cobalt era vorba de răzvrătirea eului împotriva propriei lumi interioare. În continuare însă, putem observa tendința de a frecventa tot mai des o altă formulă poetică, cea proprie poeziei de angajare socială. În Dezmembrați revolta dă peste margini, fiind orientată către toate nedreptățile și inepțiile lumii (poate anume din cauza acestui preaplin al nemulțumirii și indignării și din nevoia de libertate totală în exprimarea revoltei autorul o inventează pe Adriana Carrasco și evocă lumea Mexicului, cu toate atrocitățile ce-i sunt proprii). Limbajul este violent, tranșant, de o duritate covârșitoare. Imaginile, specifice zonelor marginale ale existenței, sunt uneori năucitor de crude: „Eu, care sunt încăpățânată și rea,/ care îngrijesc oameni dezmembrați/ și îi spăl cu un burete aspru ca Mexicul,/ eu care fac dușuri reci și citesc/ literatura pornografică a Americii,/ care le arunc în față literaților/ tot adevărul despre mamele lor și/ care le-aș scoate ochii cu ghearele, eu,/ Adriana Carrasco, ademenesc fetele cuminți/ și îi pun coarne/ președintelui în fotografii oficiale” (Citindu-ți scrisorile, Alejandra); „am știut că nu voi zgâlțâi conștiințele ecosez/ târfele haute-couture care-și fac fundițe și panglici din spaimele/ celor singuri, înfulecă foie gras din ficat de om/ dezmembrat” (prin straturile compacte), „ștreangul de intestine e pregătit” (Nimic împuțit să nu mai rămână). Este o poezie a visceralului, a reacției profunde, astfel actul poetic devenind o formă de defulare, o acțiune prin care eul/poetul își dezvăluie toate nemulțumirile, supărările, fricile etc. provocate de... orânduirea nedreaptă a lumii. Dispar căutările stilistice și experimntele care se mai întâlneau sporadic în Cobalt, scrisul manifestându-se ca necesitate instinctuală și, odată cu aceasta, sporind autenticitatea discursului. Iată câteva versuri din poemul Instinctual (o artă poetică), în care se relevă ideea de scris ca necesitate vitală, dezvăluindu-ni-se, totodată, unul dintre modelele poeziei lui Claudiu Komartin – Arthur Rimbaud: „Scrie cel care ar scrie și dacă ar fi ultimul om/ din lume asediat de toți mutanții radioactivi ai lui Bukowski/ ros de anxietăți și-ndoieli/ scrie cel care oricum se simte așa prefăcându-se/ că nu dă doi bani pe asta și totuși/ bâiguie instinctual cu sentimentul precar al unicității /.../ scrie cel căruia nu-i pasă că scrisul proliferează/ ca boala dar nu va umple niciodată vreun gol/ și explodează în flori contagioase și insolente /.../ scrie cel care va muri într-o zi fără semnificații precise/ 10 noiembrie 1891 pe un pat infect de spital/ lângă care alt idiot hârâie în limba celor pe ducă” (Instinctual).
      În douăsprezece secunde până la dispariția luminii, grupajul de poeme inedite (scrise după apariția Dezmembaților) care deschide antologia, deși persistă poemele de revoltă socială, limbajul este mai temperat. Unul dintre cele mai bune poeme ale antologiei este, după mine, Patriotic. Cei singuri (text aprobat de Ministerul culturii și identității naționale), în care intoleranța față de cel care este altfel este prezentată ca problemă majoră a societății (de această dată, românești): „Trebuie să-i lichidezi pe cei care se/ simt mai bine singuri/ să-i lichidezi sau să le scoți asta din cap/ cu burghiul/ fiindcă cei singuri nu își iubesc patria/ n-o iubesc și n-o înțeleg/ ceea ce duce la dezorganizare la haos și chiar la/ trădare /.../ Pentru că ăștia singuri care se uită în gol/ nemulțumiți mereu cârtitori vor/ să fie mai dichisiți și mai pricopsiți să plângă mai frumos/ decât noi chiar să emigreze și-atunci/ ce ne vom face împuținați aici în/ patria-n care totul se rezolvă cu o atenție cu/ pâine și sare/ cu puțin dezinfectant diluat cu/ făptura umană îngropată-n dosare cu doine/ și grătare pe care sfârâie mici?// Pe cei singuri patria îți cere/ să-i bați până cad/ lați/ cu urzici”. Discursul nu este nici emfatic, nici moralizator. Claudiu Komartin depersonalizează de fapt demersul civic, reușind să prezinte, fără prea multe invenții stilistice (practică repetiția ca procedeu de intensificare), o lume a discriminărilor de tot soiul. Din aceeași categorie fac parte poemele Patriotic. Voluptăți, Ceaun, politică personală ș.a. Atrage atenția și Crampa și cearcănul, un poem al marginalului, scris în tonalitățile râsu-plânsului, al cărui final (ultimele două versuri, care sunt un poem în poem) amintește de scena mirifică de la sfârșitul Solenoidului lui Mircea Cărtărescu: „E întuneric, pe Moldovița miroase a tei și a ploaie, ascult/ cu urechea ciulită motoarele care pregătesc înălțarea”.
Referințele la istorie nu sunt mai puțin expresive, Claudiu Komartin developând, în unele versuri, atrocitățile trecutului într-un limbaj de o directețe izbitoare („când vine porcul/ de rus și-ți fute ce ai mai scump/ sau bagă-n rubașcă cesulețul de la bunica”, Patriotic. Cei singuri) sau prin metafore ce trimit la realități specifice unei epoci concrete („Ce altă dovadă mai vrei? – sunt fulgi sângerii, pleoape/ înmuiate-n poloniu./ Și-n Piața de Pește un slăbănog care/ încă n-a greșit cu nimic/ se preface că-i un morun cu gura cusută”, Pregătiri pentru Centenarul Revoluției din Octombrie).
Maeștrii unei arte muribunde este cartea unui poet format, tot mai înclinat către exprimarea autentică, de o pregnanță de netăgăduit. Fotografiile Anei Toma care ilustrează această carte se pliază perfect pe stările și atmosfera ce denotă, afirmă O. Nimigean pe coperta a patra, balansul „hamletian între a fi și a nu fi, între furie și extenuare”. Antologia din Cartier de colecție dovedește maturitatea poetului Claudiu Komartin și confirmă că e unul dintre cei mai buni din generația sa. 

Lucia Țurcanu